Aşezarea comunei Hidişelu de Sus, a 40 comună în ordine alfabetică din totalul celor 84 de comune ale judeţului Bihor, se află situată în partea central – sudică a judeţului având o suprafaţă de 8991,84 ha şi este alcătuită din satele: Hidişelu de Sus, Hidişelu de Jos, Mierlău, Sîntelec şi Şumugiu. (harta 1)

Vecinii comunei Hidişelu de Sus se mărgineşte cu următoarele comune: la N – E cu Oşorhei, la E cu Drăgeşti, la S – E cu Lăzăreni, la S – V cu Husasău de Tinca, la V cu Nojorid, iar la N – V cu comuna suburbană Sînmartin. Comuna Hidişelu de Sus se găseşte amplasată de-a lungul drumului naţional 76 care leagă Oradea de oraşul Beiuş. (harta 2)

Condiţii fizico – geografice: frământările care au avut loc de-a lungul timpului au determinat ca în alcătuirea teritoriului ocupat de comuna Hidişelu de Sus să se evidenţieze formaţiuni din pliocen – argile, argile nisipoase, nisipul, marne nisipoase şi rar calcare şi în mai mică măsură cele cuaternare. Peste aceste formaţiuni în pleistocenul superior s-au depus argile roşcate şi depozite loesseide.

Relieful zonei se înscrie în arealul Dealurilor Tăşadului, din cadrul mai mare al unităţii Dealurilor Crişene, vecine la E cu Munţii Pădurea Craiului. În totalitatea lor aceste Dealuri Crişene, reprezintă rezultatul unui proces intens de eroziune la care ulterior a contribuit formarea teraselor din cadrul văilor care au dus în final la fragmentarea într-un relief deluros, aspect cu care avem de-a face şi pe teritoriul comunei Hidişelu de Sus. Relieful deluros se termină la contactul cu Câmpia Miersigului ale cărei întrepătrunderi sunt observabile pe albiile fostelor râuri. Forma actuală a acestor dealuri este aceea de culmi cu interfluviile larg bombate. Energia reliefului variază între 100 şi aproape 300 metri netrecând însă de această ultimă cifră.

Cu toată complexitatea structurii geologice care determină o mare varietate de bogăţii ale subsolului nici una nu face obiectul unei exploatări intensive, industriale.

Satele comunei Hidişelu de Sus, se interpun în drumul de influenţă al maselor de aer oceanic, umed şi răcoroase. Această zonă se caracterizează printr-un climat temperat – continental moderat. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 – 10 grade. Izoterma lunii ianuarie este cuprinsă între

– 1 şi -3 grade, iar a lunii iulie este de 16 – 18 grade.

Precipitaţiile, regimul şi repartiţia lor depind mai ales de valorile umezelii aerului şi de gradul de înnorare. În zona care face obiectul prezentei cercetări, precipitaţiile au valori cuprinse între 700 – 800 mm anual, ceea ce demonstrează că datorită influenţelor vestice teritoriul comunei primeşte o cantitate suficientă de precipitaţii necesare dezvoltării vegetaţiei. Iarna precipitaţiile cad sub formă solidă, regimul lor înscriindu-se în cadrul mai general al judeţului Bihor.

Regimul vântului este condiţionat de caracterul, succesiunea şi frecvenţa câmpilor barici, precum şi a proceselor circulaţiei atmosferice din ţara noastră. În general clima acestui spaţiu geografic este condiţionată de frecventele ascensiuni ale aerului umed din vest şi de dezvoltarea norilor. Toate acestea duc la un regim al variaţiei temperaturii aerului mai moderat decât în cazul câmpiei ………. văi şi în depresiuni au loc unele acumulări de aer rece în timp ce în părţile mai înalte ale reliefului, beneficiază de aer mai cald. Acest principiu al inversiunii de temperatură acţionează şi în cazul îngheţurilor târzii (sfârşitul lunii martie şi luna aprilie) când pomii de pe văi sunt atinşi de îngheţ timp în care cei de pe culme nu sunt atinşi. Acest climat foarte complex favorizează dezvoltarea pădurilor de foioase.

Hidrografia este în strânsă interdependenţă cu clima. Reţeaua hidrografică a comunei Hidişelu de Sus este săracă, multe văi fiind secate în timp de vară datorită temperaturilor ridicate şi a lipsei de precipitaţii. Astfel de văi sunt cele care străbat localitatea Hidişelu de Jos, pârâu denumit Hidişel şi pârâul aflat la E de Sîntelec numit Tăşad. Un pârâu care traversează satul Şumugiu este afluent al râului Gurbediu afluentul Crişului Negru. Topirea zăpezilor, ploile îndelungate sau aversele puternice, precum şi structura argiloasă a solului determină ca aceste pâraie să producă dese revărsări şi băltiri de ape care dăunează vegetaţiei spontane sau culturilor agricole. În acest sens s-au luat măsuri pentru regularizarea cursului acestor pâraie prin săparea de şanţuri taluzate corespunzător. Apele freatice reprezentate prin pânzele freatice se găsesc la adâncimi destul de mari în rare cazuri ele ieşind la lumină.

Pendinte de condiţiile climatice, aceste trei elemente fizico – geografice se intercondiţionează. Vegetaţia arboricolă a comunei Hidişelu de Sus este alcătuită din goruni, fagi, carpeni, ulmi, frasini, iar stratul arbustiv este alcătuit din corni, măceşi etc.

Dintre esenţele prezentate mai des în locurile apătoase amintim plopul. Stratul erbaceu este reprezentat prin: coada cocoşului, laptele cucului, iarba vântului şi altele. O mare parte a vegetaţiei spontane din teritoriul comunei Hidişelu de Sus a fost înlocuită cu culturile agricole.

Solurile predominante, pe tot teritoriul comunei sunt: solul brun de pădure şi solul brun de pădure podzolit, care au apărut sub pădurile de fagi, goruni, cer şi gârniţă. Substratul petrografic pe care s-au dezvoltat aceste soluri este variat: depozite loessoide, nisipuri, argile, marne, gresii etc. , care au conţinut bogat în componente bazice. Aceste soluri brune de pădure dezvoltate în special pe depozitele loiessoide au determinat în multe locuri din teritoriul comunei apariţia unor torenţi care au erodat pătura de sol ducând în final la apariţia unor alunecări de teren. Un exemplu concludent este torentul format în valea din stânga intrării în satul Mierlău. Combaterea torenţilor şi a alunecărilor de teren s-a făcut prin plantarea unei adevărate păduri de salcâmi. Revenind la soluri vom aminti că explicaţia apariţiei celor două tipuri de sol brun rezidă în faptul că solul brun de pădure apare pe terenurile înclinate care beneficiază de un drenaj bun. În condiţiile unui drenaj deficitar cum este cazul interfluviilor dealurilor din comuna Hidişelu de Sus apar procese de podzolire care duc în final la apariţia solului brun de pădure podzolit.

Fauna este destul de bine reprezentată. Rozătoarele sunt reprezentate de: popândău, hârciog, cârtiţă, iepurele. Pădurile adăpostesc o bogată faună de păsări şi mamifere ca: cerbul, veveriţa, căprioara, mistreţul. Dintre păsări: fazanul etc. La toate acestea se pot adăuga o serie întreagă de insecte şi reptile. În iernile ultimilor ani pădurarii au semnalat prezenţa unor haite de lupi.

Ca monumente ale naturii pe teritoriul comunei Hidişelu de Sus, putem aminti că în pădurea Hidişelu de Jos, sub dealul Şimleului, vegetează aproximativ o mie de cuiburi de ghimpe, iar în pădurea Şumugiu 200 de cuiburi. Această plantă este un arbust termofil, specie care este ocrotită. De asemenea în calcarele din cariera de la Pogor se află un aven semicolmatat. Dintre păsările ocrotite de lege pe teritoriul comunei Hidişelu de Sus, îşi au cuibul mai multe familii de berze. De-alungul şoselei principale se pot observa mai multe cuiburi aşezate în vârful stâlpilor din beton instalaţi pentru iluminatul public, iar în satele aparţinătoare au fost semnalate alte câteva cuiburi, în total 7 cuiburi de berze: Gheorghe Vaida, profesor de biologie la şcoala generală din Hidişelu de Sus. Berzele au fost semnalate şi studiate mai demult pe teritoriul comunei noastre.

Descoperirile arheologice vin să întregească tot mai concludent informaţiile scrise ulterior. O astfel de descoperire importantă în raza comunei Hidişelu de Sus aparţine secolului al XIII-lea î.e.n. (deci de acum 3200 de ani). Este vorba de descoperirea în hotarul satului Mierlău la locul numit Chenţi a unui tezaur inedit care se compune din două brăţări, din care una decorată, iar cealaltă nedecorată. În secţiune ele apar rombice cu capetele desfăcute şi subţiate, având un diametru al circumferinţei exterioare de aroximativ 6 – 7 cm. Găsite la o distanţă de 20 cm una de alta, brăţările ar fi putut constitui obiecte la un posibil mormânt. Datarea lor se poate circumscrie sfârşitului epocii bronzului, începutul Hallştatului.

Cealaltă descoperire a fost făcută în anul 1939 tot în hotarul satului Mierlău de către prof. Titus Roşu. La locul numit „Dealu Gruiu” a fost descoperită o monedă grecească de tip Maroneia de fapt o tetradrahna. După cercetări ulterioare s-a constatat că moneda aparţine unei emisiuni după anul 148 î.e.n. şi are pe avers capul lui Dyonisos cu o cunună de iederă, iar pe revers este reprezentat Hercules stând în picioare.

Nevrând să abandonăm ţinuta ştiinţifică a prezentei monografii, totuşi nu putem să nu amintim existenţa în locul numit „la cetate” din hotarul Mierlău, a unei construcţii care pare a fi o cetate dacică? şi pe care doar cercetările ulterioare o vor putea clarifica.

Urmărind firul istoriei trebuie să recunoaştem că ne lipsesc dovezile materiale care să ne ateste continuitatea populaţiei pe aceste teritorii româneşti de care însă nu ne îndoim că ar fi încetat să vieţuiască pe aceste meleaguri. În speranţa că cercetări ulterioare mai atente vor da la lumină noi dovezi concludente, în continuare vom trece să vedem situaţia politică din Transilvania în secolul al IX-lea.

Populaţia autohtonă, românii, era organizată în obşti săteşti conduse de juzi, jupâni şi cneji şi erau aşezate de-alungul văilor, râurilor şi în depresiuni. Asemenea obşti vor fi existat şi în voievodatul lui Menumorut de-a lungul Mureşului, a celor trei Crişuri, pe valea Barcăului, a Crasnei şi în depresiunile Beiuşului, Salontei şi Simpleului. Obştile la rândul lor erau alcătuite din mai multe sate sau aşezări al căror număr era funcţie de locul de aşezare a acestora.

Până la mijlocul secolului al XII-lea, întrucât relaţiile feudale pătrunseseră doar într-o infimă măsură în obştile săteşti transilvănene, nu toate aşezările existente sunt menţionate în documente până la acea dată. Afirmaţia a fost întărită şi prin numeroasele săpături arheologice care au scos la lumină vechi aşezări pomenite documentar cu mult mai târziu. Cele mai vechi atestări documentare sunt mai numeroase pentru aşezările din părţile vestice ale Transilvaniei.

După ocuparea formaţiunilor prestatale româneşti din Transilvania, regalitatea maghiară pentru a-şi consolida poziţiile prin politica sa de danii şi privilegii va împărţi nobilimii cuceritoare întinse suprafeţe de pământuri. Alături feudalii laici, vor beneficia de aceste danii biserica catolică în calitatea sa de sprijinitor al regalităţii. Astfel ea va primi treptat numeroase moşii, sate, păduri, păşuni şi terenuri arabile devenind astfel cel mai mare stăpân feudal în tot cursul evului mediu în fostul comitat Bihor. Am amintit aici doar că numai Episcopia romano – catolică de Oradea vor ajunge să deţină 2/3 din cele peste 400 de aşezări umane ale vechiului Bihor.

Primele danii şi totodată primele atestări de aşezări bihorene datează din anul 1075, când, pentru mânăstirea Sf. Beneditt, din Cehoslovacia, sunt pomenite două sate din Bihor: Artandul, satul de lângă Biharia, şi Buboz. În actul de danii din anul 1169 pentru mânăstirea Sîniob, sunt menţionate 25 de sate bihorene care cuprindeau aproximativ 276 gospodării.

Pe măsura dezvoltării relaţiilor feudale în secolele următoare, atestările documentare sunt tot mai numeroase. Între aceste atestări documentare găsim şi actualele localităţi care compun comuna Hidişelu de Sus, după cum urmează: satele Hidişelu de Sus şi Mierlău sunt atestate în anul 1214, satul Sîntelec este atestat în 1345, satul Hidişelu de Jos atestat în anul 1435, ultimul fiind menţionat satul Şumugiu cu începere din anul 1692.

Documentul care atestă satul Hidişelu de Sus împreună cu alte 7 localităţi dintre care 5 dispărute astăzi, este un act emis de regele Andrei al II-lea (1205 – 1235) în legătură cu bunurile Prepoziturii din Lelea (Cehoslovacia). În acest document Hidişelu de Sus este amintit sub denumirea Harungve Mezew, un câmp sau fânaţ pe acea vreme pe care pe care episcopul Boleszlo din Vacz l-a cumpărat de la Ludwin şi de la fiul său Symian şi l-a dat bisericii din Leles.

Am amintit mai sus că şi localitatea Mierlău a fost atestată tot în 1214. Într-adevăr în anul 1214 apare sub numele de Nyr Mezew tot în conscrierea posesiunilor Prepoziturii din Leles. Într-o descriere a hotarelor posesiunii Nyr Mezew care apare acolo, deducem că a putut fi cel mult o stână de păstori. Teritoriul a avut însă deja nume, nefiind necunoscută de păstorii acelor vremuri.

Urmărind istoria acestor două localităţi, vom consemna despre Hidişelu de Sus că la începutul secolului al XIII-lea păstorii au luat în posesiune pădurile şi păşunile de aici, i-au dat numele sus amintit, dar despre o aşezare permanentă putem vorbi abia la cumpăna dintre secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Înainte de mijlocul secolului al XIV-lea Hidişelu de Sus este dat de Prepozitura din Leles, Conventului Frate din Premontoriul Orăzii în a cărui posesiune o găsim mai târziu. În ceea ce priveşte istoria ulterioară atestării documentare a localităţii Mierlău, putem aminti că în anul 1431 cnezii episcopului de Oradea se procesuiau (se judecau) pentru două păşuni cu numele Nyarlo. Deci s-ar putea ca aşezarea permanentă să se fi înfiinţat abia după această dată. Pomenirea activităţii unor cnezi indică faptul că avem de-a face cu o populaţie românească. De fapt în anul 1431 sunt date ca româneşti următoarele zone: Ztan/ Stan, Ztoyan/ Stoian, Wancha/ Vancea şi alţii.

În anul 1345 apare amintit cu numele Zenteleck localitatea care astăzi se numeşte Sîntelec. La acea dată acest sat este trecut ca posesiune a Capitlului de Oradea. Interesant de semnalat este faptul că Sîntelecul nu este trecut în Statutele Capitlului din anul 1264, deci la acea dată nu exista, însă în anul 1345 era existant deja. A luat fiinţă deci în intervalul de după 1264 şi înainte de 1345. Primii locuitori se pare că sunt din satele capitulare vecine.

Aproape 90 de ani mai târziu în anul 1435 va fi consemnată penultima localitate a actualei comune Hidişelu de Sus, este vorba de satul Hidişelu de Jos care apare sub numele de Almamezo. La acea dată Hidişelu de Jos era în posesia Conventului Premonstratens din Dealul Orăzii. Aşezarea s-a format prin roire în pădurile aparţinătoare de Hidişelu de Sus.

Acestea au fost primele ştiri despre cele patru localităţi apărute până aproape de mijlocul secolului al XV-lea. Deşi informaţiile care însoţesc comentariile acestor atestări trebuie privite cu circumspecţie dat fiind poziţia celui care ni le-a reprodus, totuşi le-am amintit pentru a ne forma o imagine de ansamblu asupra începuturilor acestor locuri.

În mijlocul secolului al XVI-lea în anul 1552 cu ocazia unei conscrieri a porţilor din tot comitatul Bihor, conscriere cunoscută şi sub numele de Liber Regius, cuprinde şi localităţile amintite mai sus unele cu numele deja schimbat, altele cu acelaşi nume după cum urmează: Haranghmezeo/ Hidişelu de Sus, Nyarlo/ Mierlău, Almamezo/ Hidişelu de Jos şi Zentelek/ Sîntelec. La această dată Hidişelu de Jos avea doar 2 porţi. În acelaşi an Mierlăul Fiind încă o localitate mică, a fost recenzată împreună cu localităţile Calea Mare şi Datelek care împreună aveau 22 de porţi, satele fiind proprietatea Episcopiei romano – catolice de Oradea. Tot în anul 1552 Sîntelecul singur avea 14 porţi şi era proprietatea canonicilor din Oradea, în timp ce Hidişelu de Sus apărea cu 5 porţi în proprietatea danenicului Ştefan, cel care stăpânea şi cele două porţi din Hidişelu de Jos.

Se impune să tragem din datele de mai sus o serie de concluzii care se evidenţiază. Cu prilejul conscrierii din anul 1552 ordonată de regina Izabela, numită Liber Regius, pe baza căreia s-a stabilit impozitele, contribuţiile, localităţile comunei actuale Hidişelu de Sus numărau împreună 21 de porţi la care nu am adăugat porţile din Mierlău deoarece nu ştim precis câte au fost. După părerea noastră se impune acum să lămurim înţelesul cuvântului de poartă. Acest termen îşi trage originea de la Carol Robert regele Ungariei care în decretul său dat în anul 1342 a hotărât ca de fiecare poartă prin care poate intra sau ieşi un car încărcat cu fân sau cereale, adică de fiecare curte sau sesie iobăgească să ceară venitul Cămării. Din acest timp s-a răspândit obiceiul ca după un anumit număr de porţi sau sesii iobăgeşti să se încaseze contribuţia sau să se recruteze soldaţii necesari armatei regelui.

Luând în considerare faptul că o poartă era alcătuită în medie din două familii şi o familie din 5, sau 4 persoane, se poate afla numărul locuitorilor la acea dată lucru pe care îl vom face la locul cuvenit.

Revenind la cadrul mai larg al istoriei Transilvaniei, vom remarca faptul că secolul al XVI-lea este bântuit de frământările religioase care cuprind şi Bihorul, religia reformată câştigă teren în Transilvania, principii protestanţi îşi extind autoritatea şi începe perioada de persecuţie a catolicilor pe fundalul unor interese politice de dominaţie. După anul 1557 odată cu ocuparea oraşului Oradea de către protestanţi şi interzicerea religiei catolice, Episcopia romano – catolică şi Capitlul se desfiinţează iar bunurile lor trec în proprietatea principilor protestanţi. Trebuie să menţionăm că exceptând perioadele 1551 – 1556 şi 1598 – 1606, comitatul Bihor a fost cuprins între graniţele Principatului autonom al Transilvaniei până în 1660. Cea mai mare parte a localităţilor care compuneau înainte domeniile ecleziastice, episcopeşti şi capitulare, exceptându-le pe cele nordice ale Comitatului, vor constitui proprietatea domeniului cetăţii din Oradea aflat sub conducerea comandantului acesteia. Astfel, obligaţiile pe care înainte le percepeau stăpânii feudali (laici sau ecleziastici) revin acum cetăţii oraşului Oradea.

Din actele create de administraţia domeniului cetăţii Oradea, se păstrează registrele de dijmă în copii autentificate din secolul al XVIII-lea. Cel mai vechi este registrul de dijmă pe anii 1567 – 1584, păstrat în copie autentificată din anul 1755. În acest registru Hidişelu de Jos figurează cu locuitorii Dionisius Ghiondor şi văduva lui Toma Fodor care erau fiecare restanţi cu câte o capră, iar Ioanes Marcus cu un miel, pe care apoi îl răscumpără.

Tot ca urmare a datoriilor care trebuiau plătite de ţărani, văduva Francica dă o capră. În satul Hidişelu de Sus (Harang Mezo) Ivancicu Cursaş şi Ioan Erdei, dau fiscului fiecare câte o capră, iar văduva lui Toma Nemeş din Hidişelu de Jos răscumpără o capră. În anul 1584 locuitorii Simion Rostian, Tomas Covaci, Galus Todor, Ignaţius Zene răscumpărau câte un miel fiecare, iar câte o capră era răscumpărată de Ion Bocorian şi Lazarus Serghes,în timp ce Petru Covaci o plătea în natură. Toţi aceşti locuitori erau în Hidişelu de Sus.

Se impune pentru cei care cunosc mai puţin terminologia istorică să arătăm că „a răscumpăra” înseamnă că locuitorii neavând să dea produsul cerut în natură, îl plăteşte în bani. Plata aceasta era prestabilită şi ţăranii puteau alege între a „răscumpăra” şi a oferi în natură „daturile”. În acelaşi an, în Hidişelu de Jos locuitorii Toma Pancican, Simion Pancicam, Mateaş Verghe, Matiaş Filep răscumpărau fiecare câte o capră, iar Antonius Tripo un miel. În Sîntelec Ladislau Covaci răscumpăra doi miei, iar Ştefan Both două capre.

Din anul 1581 ni s-a păstrat „Registrul de dijmă din cereale, vin, oi, miei şi porci către cetatea Orăzii”. La această dată localitatea Sîntelec presta (datora) cetăţii două cîble şi două cănţi de vin care erau prestate la casa Haieu.

Locuitorii Ignaţius Seme, Gallus Fodor, Ioanea Blatin, Ioanes Neglenc, Michaiel Senezeo, Pnthe Fenezeo, Mateus Inci, Ioanes Sterancz, Todors Buza din Hidişelu de Sus (Harangmezo) şi Petru Nemeş şi Craşion Flora din Hidişelu de Jos (Amamezo), prestau (datorau) fiecare câte un porc ca dijmă. Din localitatea Hidişelu de Sus anterior manţionată, Ioan Erdeli şi Simion Rosan trebuia să dea câte o capră, iar locuitorii Thomas Covaci, Ioan Bokor şi Ignaţius Zene, câte un miel.

În Hidişelu de Jos (Amamezo), Mathias Filep şi văduva Toma Nemeş, aveau ca dijmă o capră, iar Antonio Fypa, un miel.

Din simpla enumerare a datoriilor către cetatea Orăzii, se impune de la bun început remarca că: din moment ce se cereau atâtea bunuri de la atâţia locuitori, localităţile mai sus menţionate trebuie să fi fost destul de mari, având o putere economică destul de apreciabilă pentru acel timp.

Unul din cele mai valoroase documente privitoare la domeniul cetăţii Oradea este Urbariul din anul 1600, publicat de Academician David Prodan. Între cele 49 de localităţi figurează şi Sîntelecul (Szentelek), precum şi Hidişelu de Jos (Amamezo), care în anul 1600 aparţinea lui Martin Literatus Komoskuthy şi unde s-au inventariat 59 de porţi mari şi mici, 6boi de plug, precum şi faptul că au fost semănate 18 şi ¼ găleţi de Caşovia de grâu. Un fapt deosebit este menţionarea în acel an (1600) a unui oarecare Ioannes Kerekes din Sîntelec care nu avea nici mai mult, nici mai puţin de 12 boi şi 6 vaci, în timp ce multe localităţi sunt total lipsite de vite ca urmare a arderii sau pustiiri satelor parţial sau în întregime. De exemplu satele Căpâlna, Husasău de Tinca au rămas fără nici un locuitor în urbariul consemnându-se totuşi „pagus est combustus, et coloni perierunt per Tatars”. Toate satele sunt arse, iar iobagii au pierit din cauza turcilor. Nu trebuie să uităm faptul că urbariul s-a întocmit la doi ani după asediul cetăţii Oradea de către turci în anul 1598.

Cetatea Oradea era administrată de principii protestanţi. În anul 1600 domeniul cetăţii Oradea era al principilor protestanţi, iar cetatea era centrul administrativ al acestui domeniu. Principele Transilvaniei avea dreptul să facă donaţii din acest domeniu. Astfel principii ridică o pătură nobiliară mică şi aşa satele domeniului ajung în posesia diferiţilor stăpâni. Această situaţie rămâne până în anul 1660. După anul 1700 nu s-a ţinut seama de aceste donaţii. În secolul al XVIII-lea austriecii n-au recunoscut diplomele de împroprietărire date de principii protestanţi. De aceea actele vor consemna în secolul mai sus menţionat o serie de procese între noua stăpânire (Habsburgică) şi stăpânii satelor. După anul 1660 cetatea Orăzii aparţine turcilor, care neavând administraţie bine pusă la punct, ei „arendau” strângerea dărilor din satele aparţinătoare deoarece nu dispuneau de oameni destui şi calificaţi în acest sens.

În anul 1604, satele de pe domeniul cetăţii Oradea aparţineau lui Ştefan Bocsai şi Gheorghe Kyraly, fostul căpitan al cetăţii. Între cele 21 de aşezări, care în anul 1600 fuseseră cuprinse în urbariul cetăţii Oradea, pe lângă Episcopia Bihariei, Oşorhei, Haieu, Betfia şi Nojorid, este cuprins şi Sîntelecul.

Reîntorcându-ne la cadrul mai larg al istoriei Transilvaniei şi respectiv a Bihorului, va trebui să consemnăm că: după întemeierea paşalîcului turcesc de Timişoara (în anul 1552), turcii au cucerit rând pe rând cetăţile Lugoj, Ineu şi Beliu, câţiva ani mai târziu la 27 august 1660, după un asediu, care a durat 46 de zile, turcii au pus stăpânire şi pe cetatea Oradiei, înfiinţându-se astfel paşalîcul de Oradea care cuprindea teritoriul Bihorului cu excepţia părţilor nordice din jurul cetăţilor Săcuieni şi Debreţin, rămase în continuare în posesia Principatului Transilvaniei. Paşalâcul de Oradea a fost divizat în patru sandgeacuri: de Sinteu, Sîniob, Pomezău şi Beliu. În perioada stăpânirii turceşti locuitorii satelor erau obligaţi la dări aşa cum rezultau din defterele turceşti (registre de impozite cuprinzând obligaţiile locuitorilor faţă de turci). Populaţia era potrivnică acestei stăpâniri manifestându-se mai ales prin neplata dărilor, atacarea dregătorilor şi părăsirea satelor.

În urma înfrângerii armatelor turceşti cu prilejul asedierii Vienei, începe o perioadă nefastă pentru puterea otomană, pierderile teritoriale devenind considerabile. În acest context are loc eliberarea cetăţii Oradea de sub dominaţia otomană de 3 decenii şi ocuparea acestui important punct fortificat de către austrieci în anul 1692.

După instaurarea regimului austriac în Transilvania, regim care urmărea consolidarea catolicismului în acest teritoriu, Episcopia romano – catolică ;i Capitlulu, ambele din Oradea, şi-au recâştigat vechile proprietăţi graţie rescriptului imperial din 28 noiembrie 1693, proprietăţi pe care le stăpâniseră şi înainte de anul 1557. Repunerea în drepturi s-a făcut pe baza Liber – Regis –ului din anul 1552. Cele două instituţii ecleziastice au desfăşurat o intensă activitate şi au fost implicate în nenumărate procese pentru reconstituirea întinselor lor domenii. Cu toată opoziţia noilor stăpâni ai diferitelor posesiuni care le primiseră de la principii Transilvaniei sau le cumpăraseră în primii ani ai secolului al XVIII-lea. Episcopia şi Capitlul şi-au redobândit cele 170 de posesiuni şi cele 44 de predii. În vederea sporirii veniturilor Episcopiei s-a avut în vedere o organizare şi administrare cât mai corespunzătoare a domeniului. Astfel marele domeniu a fost divizat în patru subunităţi şi anume: domeniul de Oradea, de Beiuş, de Vaşcău şi de Beliu. La nivelul fiecărui domeniu exista un provizorat aflat în subordinea inspectoratului sau prefectului bunurilor din Oradea care era organul de conducere al întregului domeniu.

La rândul lor provizoratele cuprindeau mai multe şpante în funcţie de numărul localităţilor provizoratului. Alte oficii economice în cadrul domeniului erau clavigeratele pentru evidenţa băuturilor şi oficiile silvice pentru administrarea materialului lemnos precum şi frumentariatele pentru depozitarea cerealelor.

Trecând de la cadrul mai larg al istoriei Transilvaniei şi al Bihorului, la trecutul istoric al comunei Hidişelu de Sus, trebuie să semnalăm, la sfârşitul secolului al XVII-lea, apariţia ultimei localităţi în ordine cronologică. Este vorba despre satul Şumugiu, care apare menţionat pentru prima dată în anul 1692, sub numele de Somogy, Pust Somogy sau Somogy – Uzsopa. Este interesant, credem, să semnalăm faptul că unii autori acreditează datarea începuturilor acestui sat cu mult mai devreme: unul în anul 1319, altul la începutul secolului al XVI-lea, în orice caz este cert faptul că în evul mediu au existat două localităţi cu numele Somogy, din care una este actualul Şumugiu, iar cealaltă localitate (astăzi dispărută) era situată lângă Nojorid.

Am enumerat mai sus o serie de autori privind atestarea localităţii Şumugiu. Noi reţinem ca dată oficială a primelor atestări documentare a satului anul 1692, deoarece lucrarea citată (Coriolan Suciu „Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania” vol. I şi II), este unică de acest gen în limba română fiind de o utilitate inestimabilă, pe când ultimele două lucrări citate se bazează pe o temeinică informaţie cu indicarea de izvoare streine, dar sunt lipsite de obiectivitate istorică şi pot fi folosite doar ca lucrări de documentaţie.

De la sfârşitul secolului al XVII-lea ni s-au păstrat la Filiala Arhivelor Statului din Oradea o serie de acte de mare valoare. Astfel am putut cerceta registre de dijmă din cereale, orz, miei, iezi şi stupi unde localitatea Hidişelu de Sus (Harangmezo) este recenzată cu un număr de 12 locuitori a căror jude era Ioanes Pintehe şi avea o producţie de 60 de cruce de grâu din care dădeau o dijmă de 10 cruci ceea ce-n cîble de Debreţin echivalează cu 3 cîble. Acei locuitori răscumpărau stupii cu 2 florini şi 64 dinari. Hidişelu de Jos (Almamezo) recenzat în acelaşi an cu localitatea Tăşad avea 12 capi de familie în frunte cu judele Ioanes Gavruţa şi aveau o producţie de 54 de cruci din care dădeau o dijmă de 5 cruci şi 6 snopi, ceea ce în cîble de Debreţin echivala cu 8 cîble şi 5/8. Locuitorii celor două localităţi răscumpărau iezii cu 1 florin 86 dinari şi stupii cu 3 florini 96 dinari. Pe lângă cei 12 locuitori supuşi dijmelor din produsele enumerate mai sus în localităţile amintite existau încă nouă locuitori care erau lipsiţi de cereale, ei în locul dijmei plăteau „banii creştinătăţii”, deci aceşti locuitori nu aveau produse de dijmuit, care ridicau per total pentru cei menţionaţi la 81 dinari.

Totalul bunurilor care se puteau valorifica din cele două sate recenzate se ridica la 6 florini şi 66 dinari. Registrul cuprinde şi localitatea Sîntelec (aici apare sub forma Sz.Telek) recenzată împreună cu Betfia. Judele celor două localităţi, Mihaiel Raţ, conducea 8 capi de familie împreună cu cele 9 familii produceau 37 de cruci de grâu din care plăteau dijmă 3 cruci şi 11 snopi care transformate în cîble de Debreţin reprezintă o cîblă 7/8. Iezii erau răscumpăraţi cu 18 dinari, iar stupii cu 2 florini 64 dinari. În cele două localităţi existau 14 persoane care nu aveau cereale, plătind fiecare câte 9 dinari, deci în total 1 florin şi 26 dinari.

Se impune, după aceste succinte enumerări să tragem concluziile care se cer. În primul rând cele 3 sate: Hidişelu de Sus (Harangmezo), Hidişelu de Jos (Almamezo) şi Sîntelecul, dintre care ultimile două recenzate împreună cu alte localităţi aveau o producţie totală de 151 cruci de grâu din care dijma era 18 cruci şi 17 snopi, ceea ce reprezenta, pentru vremea aceea, o cantitate destul de considerabilă dacă ne gândim că populaţia care nu era foarte numeroasă şi date fiind condiţiile de sol, care, în general, s-au menţinut neschimbate până în zilele noastre. Din raza celor 3 sate care ne interesează, de fapt recenzate au fost 5, se percepea o răscumpărare pentru stupi în valoare de 9 florini şi 24 dinari ceea ce întrece cu mult venitul din toate produsele satului Hidişelu de Jos (Almamezo), recenzat împreună cu tăţadul care se ridică doar la 6 florini şi 66 dinari. Trebuie remarcat în acelaşi timp că existau şi mulţi locuitori care nu produceau grâu. Acestea erau în număr de 23 şi erau obligaţi la plata bunurilor creştinătăţii care se ridicau în total la 1 florin şi 23 dinari.

Dacă aceasta era situaţia în anul 1696, în continuare vom vedea cum a evoluat ea 3 ani mai târziu. Din anul 1699 ni s-a păstrat un registru de dijmă de cereale, ovăz, iezi şi stupi. În acel an Hidişelu de Sus, al cărui jude era Ioanes Sana, avea 30 de capi de familie, împreună aveau o producţie de 430 de cruci de cereale din care 40 erau date dijmă echivalentul a 21 cîble de Debreţin. În afară de cele 430 cruci de cereale care erau de fapt grâu, se cultiva şi ovăz din care se obţine o recoltă de 48 de cruci şi 13 snopi, adică 3 cîble şi 4/8 de Debreţin erau date ca dijmă. Iezii erau răscumpăraţi de locuitorii satului.

Din acelaşi an s-a păstrat recenzate în acelaşi registru localităţile Hidişelu de Jos, Mierlău şi Mireş. În aceste 3 localităţi au fost trecuţi 28 de locuitori, care produceau 380 cruci de grâu din care dădeau dijmă 38 de cruci, adică 14, 3/3 cîble de Debreţin. Producţia de ovăz era de 45 snopi din care dijma era de 4 snopi şi 8 mănunchi, adică 2,6/3 cîble de Debreţin. În aceste 3 localităţi existau 29 de persoane care plăteau banii creştinătăţii.

Ne oprim aici pentru a face scurte comparaţii între cei doi ani analizaţi mai sus, 1696 şi 1699. Dacă luăm spre comparaţie localitatea Hidişelu de Sus, în cei doi ani veţi observa că producţia de grâu creşte de la 60 la 430 cruci de grâu. Se poate observa şi creşterea populaţiei într-un ritm destul de mare şi de accelerat. Aproape în totalitatea ei populaţia satelor era românească ceea ce rezultă şi din numele locuitorilor mai frecvente ca: Ledezeu, Cuc, Creţ, Paşca, Berdea, Bocioc, din Hidişelu de Sus, Birta, Agud, Moca, Bungău, în Hidişelu de Jos, Duma, Pente, Filip, Lung, Popa şi Săutiuţ în Mierlău, Marinău, Ardelean, Bucurean, Borza, Cuc, Beleneş în Sîntelec şi Curpaş, Gabor, Tirla, Oşvad, Brînzaş şi Avram în Şumugiu. Aceste nume s-au perpetuat până în zilele noastre dovadă fiind frecvenţa mare a aceloraşi nume de familii în satele care alcătuiesc actuala comună Hidişelu de Sus. Acest lucru ne-a confirmat Brânzaş Dumitru, Funcţionar la Consiliul Local al comunei Hidişelu de Sus.

În urma dezvoltării demografice din secolul al XVIII-lea, la începutul secolului al XIX-lea o parte din localităţile comunei actuale Hidişelu de Sus, au făcut parte din şpanatul Nojorid (începând cu anul 1802). Este vorba de localităţile Mierlău şi Şumugiu, deşi doar cu puţin timp înainte toate localităţile făcuseră parte din plasa Salonta, excepţie făcând Sîntelecul care în acel an (1759) făcea parte din plasa Oradea.

În fruntea şpanatului era şpanul care se îngrijea de bunul mers al lucrărilor agricole, de prestarea robotei şi de achitarea tuturor obligaţiilor urbariale. În exercitarea atribuţiilor sale şpanul era ajutat de către juzii şi de juraţii satelor care alcătuiau şpanatul. Şpanul răspundea de toată activitatea pe care o desfăşura în faţa Provizoratului din Oradea. Şpanul era obligat să ţină o evidenţă strictă a tuturor veniturilor şi cheltuielilor şpanatului întocmind astfel aşa numitele „socoteli” sau „raţiuni” (rationes). După anul 1850 şpanatele îşi modifică în parte unele atribuţiuni astfel că unele se desfiinţează, altele rămân exercitându-şi atribuţiunile până în pragul secolului al XX-lea.

Din anul 1851 tot în Nojorid se înfiinţează şi un oficiu silvic care se ocupa de valorificarea şi administrarea materialului lemnos din pădurile Nojoridului precum şi cele ale Mierlăului şi Şumugiului. Administratorul silvic era în subordinea şpanului şi avea sarcini diverse legate nu numai de sfera activităţii sale ci şi de altele până la desfiinţarea acestui oficiu silvic lucru petrecut în anul 1895.

Din punct de vedere teritorial – administrativ satele actualei comune Hidişelu de Sus au făcut pe rând parte din plasele Salonta şi Centrală până la legea de organizare din anul 1925 după care le găsim integrate în plasa Centarlă. În perioada până la 23 august 1944 satele Mierlău, Şumugiu, Hidişelu de Sus şi Hidişelu de Jos aparţineau de comuna Mierlău unde exista şi notariatul. În aceiaşi perioadă satul Sîntelec aparţinea comunei Tăşad. În perioada anilor 1944 – 1950 fiecare sat avea un notariat propriu şi câte o conducere administrativă. În perioada anilor 1950 – 10 ianuarie 1956 satul Şumugiu a aparţinut comunei Oşand. În acea vreme comuna Hidişelu de Sus avea în componenţă satele Hidişelu de Sus, Hidişelu de Jos, Sîntelec şi Mierlău.

După 10 ianuarie 1968 satele Mierlău şi Şumugiu au format împreună o comună cu sediul în Mierlău. În acelaşi timp satele Hidişelu de Sus, Hidişelu de Jos şi Sîntelec constituiau comuna Hidişelu de Sus. În urma împărţirii teritorial – administrative din 1 iunie 1968 se formează actuala comună Hidişelu de Sus prin ataşarea satelor Mierlău şi Şumugiu la comuna Hidişelu de Sus.

Datele documentare de care dispunem sunt extrem de puţine pentru a încerca o circumscriere a situaţiei economico – sociale a localităţii, până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Situaţia de nesiguranţă şi instabilitate în care s-a aflat aproape tot comitatul Bihor în secolul al XVII-lea, luptele duse pe teritoriul său, au adus mari prejudicii economice celor care îl locuiau. Referiri şi aprecieri corecte, privind comuna şi satele ei, locuitorii şi starea lor materială, categoriile sociale, raporturile feudale etc. se pot face începând doar cu secolul al XVIII-lea. Baza afirmaţiilor o vor constitui conscrierile urbariale, registrele de dijmă, jurnalele de robotă, rapoartele şi situaţiile centralizatoare şi alte genuri de acte întocmite de slujbaşii marelui domeniu episcopesc şi de autoritatea comitatens, interesate în recenzarea cu grijă a contribuabililor.

Orice unitate funciară feudală se împărţea în: „pământ moşieresc şi pământ ţărănesc”. Pământul ţărănesc era dat sub formă de lot ţăranilor care prin munca lor îl cultivau obţinând cele necesare traiului. Gospodăria ţărănească îl asigura pe ţăran cu mijloace de existenţă şi pe moşieri cu braţe de muncă.

Pământul de arat şi fânaţul era împărţit în cele două mari categorii: pământul ţărănesc, ce alcătuia sesiile iobăgeşti folosite de jeleri şi pământul alodial al stăpânului feudal . O sesie iobăgească în sensul ei larg, consta din: loc de casă şi grădină (în sat), pământul de arătură şi fânaţul (în câmp), la care se adaugă dreptul de proprietate comună a obştii săteşti asupra păşunilor, pădurilor, munţilor, terenurilor necultivate şi apelor. Stăpânul feudal avea ca unitate de bază impozabilă sesia care pentru iobag reprezenta principala sursă a existenţei sale. De ea se legau toate sarcinile iobăgeşti.

Demn de remarcat este faptul că iobagii deţineau sesia sau fracţiuni de sesie, ei nu erau proprietari absoluţi ai pământului sesional, ci asupra acestuia avea doar drept de folosinţă. Concluzia este că iobagul care în mod practic era proprietar ereditar de veacuri al pământului, în ultimă instanţă, deşi pare paradoxal, tocmai el este acela care este lipsit de proprietate.

Iobagul avea dreptul de a lăsa sesia moştenire urmaşilor. În cazul în care iobagul, decedat nu avea moştenitori direcţi (aşa cum prevede textul Urbariului din 1772 pentru comitatul Bihor) asupra sesiei avea dreptul numai stăpânii. Procedura era identică şi-n cazurile în care sesiile erau părăsite sau în cazul în care iobagul nu avea posibilitatea de a o lucra. Iobagii care nu dispuneau de animale de tracţiune, erau ameninţaţi cu luarea sesiilor. În acest sens este semnificativă o plângere a locuitorilor din Mierlău adresată vicecomitelui în privinţa abuzurilor din domeniul episcopesc cu ocazia transportului stânjenilor de lemne din pădurea Şumugiului în localitatea Oradea. Cu toate că nu aveau vite de jug, „şi nici părinţii noştri n-au avut” până în prezent nu am fost solicitaţi la munci cu vitele de jug deoarece noi nu suntem jeleri având puţin pământ urbarial şi nu avem vite”. În aceeaşi plângere locuitorii declară că şpanul din Nojorid a luat îmbrăcămintea de la doi locuitori (Pop Irimie şi Bungău Gheorghe). Ei cereau să nu fie siliţi la transportul lemnelor neavând vite declarând că: „în caz contrar suntem gata să ne părăsim pământul şi să ne ducem să locuim în altă parte sau conform legilor urbariale să plătim în bani muncile cu animalele”. Plângerea de mai sus era înregistrată la 26 iunie 1837 şi era semnată de 10 locuitori: Duma Iacob, Săutiuţ Onuţ, Bubbuţ Ignat, Cîmpan iuăn, Petricău Tilica, Gherdan Iosif, Pop Zaharia, Teng Vasile, Pop Irimie şi Bungău Gheorghe. Răspunsul autorităţilor n-a întârziat şi la 24 iulie 1837 provizorul Sanţa Gheorghe arată că plângerea locuitorilor din Mierlău nu are o bază legală deoarece ei înşişi recunosc că sunt urbarialişti cu pământuri intra şi extra vilane şi nu jeleri şi datorită acestei situaţii sunt obligaţi să ţină vite de jug. În privinţa răscumpărării robotei cu animalele, aceasta depidea de bunăvoinţa stăpânului de pământ şi-n acest scop va adresa cererea lor spre rezolvare. Plângerea de mai sus este doar unul din aspectele luptei de clasă dusă de cei săraci contra stăpânilor de pământuri.

În ce priveşte mărimea unei sesii iobăgeşti întregi, până la reglementarea urbarială din anii 1769 – 1772 în comitatul Bihor nu era stabilă nici stabilită. Perioadele anterioare înscriu în conscrierile respective mărind arbritare sesiile fiind: întregi, jumătate sau un sfert, fără a cunoaşte suprafaţa acestora. În urma nenumăratelor plângeri ale ţărănimii provocate de sporirea sarcinilor urbariale şi de abuzurile stăpânului, Curtea Imperială din Viena a iniţiat un şir de reglementări urbariale între care se înscrie şi reglementarea urbarială din Bihor din anii 1769 – 1772.

Lucrările în vederea reglementării s-au început în urma intimatului Consiliului Locotenţial din aprilie 1769 care cuprindea instrucţiuni concrete în acest sens. Au fost întocmite mai întâi pe localităţi conscrierile tuturor supuşilor suprafaţa de pământ pe care o deţineau şi s-au efectuat cercetările în baza celor nouă întrebări referitoare la raporturile feudale, la obligaţii, la calitatea pământului, precum şi la avantaje sau neajunsuri ale locului. Conscriptorii urbariali au întocmit apoi clasificatorul celor 464 de localităţi, încadrându-le pe fiecare în una din cele patru clase prestabilite funcţie de avantaje sau neajunsurile care au fost constatate.

Trecând la analiza situaţiilor localităţilor din comuna Hidişelu de Sus să începem cu satul care dă numele comunei. În anul 1770 când s-a întocmit urbariul, localitatea Harangmezo avea trecute la capitolul avantaje: jumătate din pământurile arabile sunt de calitate mediocră şi produc grâu curat, fânaţul este de bună calitate şi producător de fân, târgul din Oradea era în vecinătate, adăparea vitelor este uşoară, au lemne de foc şi de construcţii, pot practica ghindăritul (puteau culege ghindă din păduri pentru a-şi îngrăşa porcii), au livezi şi grădini pentru necesităţile iobagilor.

Împreună cu iobagii din localitatea vecină Betfia, iobagii de aici vin la Oradea cu var. Această menţiune este prima care are în vedere un meşteşug al locuitorilor din acest sat.

La capitolul răutăţi (male ficia) sunt trecute următoarele: jumătate din pământul arabil necesită îngrăşare din cauza îngustimii terenului, iobagii sunt obligaţi să-şi mâne vitele în fânaţ (prin teren urbariul se referea la păşune) şi că iobagii nu pot arenda prediul Vodas (Domeniul Vânătoresc), ei nu pot să întreţină vaci cu lapte. De asemenea localitatea nu poseda moară. În baza acestor considerente localitatea Hidişelu de Sus a fost încadrată în clasa I.

Hidişelu de Jos (Almamezo) în acelaşi an – 1770 – beneficia de următoarele: pământurile arabile sunt într-un singur asolament de o calitate mediocră, fânaţul produce un fân de calitate bună, târgul Orăzii este în apropiere, adăparea vitelor este bună, au lemne de construcţii şi de foc în teritoriul propriu, beneficiază de ghindărit, există livezi şi grădini pentru necesităţile iobagilor. În vederea câştigului se duc în Promontoriul Orăzii (actualul Dealul Viilor); neajunsurile sunt identice cu cele enumerate anterior la Hidişelu de Sus, drept urmare localitatea analizată este inclusă în rândul celor de clasa I –a.

Mierlăul (Nyarlo) beneficia de: fânaţ de bună calitate, lemne de foc şi de construcţii atât în teritoriul propriu, cât şi în cel vecin. Când este ghindă, se permite ghindăritul. Au livezi şi grădini pentru necesităţile colonilor (iobagilor) şi posibilităţi de câştig la promontoriul Orăzii aflat la o distanţă de două mile. De asemenea menţionează pentru acel an, 1770, existenţa unei mori de apă în apropiere (afirmaţia este foarte interesantă, rămâne de văzut unde anume putea fi situată moara respectivă). Se beneficia de cârciumărit timp de 3 luni de zile pe an. În prediile vecine în schimbul plăţii nonei puteau să semene. Neajunsurile Mierlăului constau din faptul că pământul arabil era steril şi era folosit într-un singur asolament. Drumul la târgul din Oradea – aflat la o distanţă de 2 mile – este incomod, de asemenea păşunea este îngustă.

Beneficiind de aceste avantaje şi dezavantaje localitatea Mierlău a fost inclusă în rândul localităţilor de clasa I-a, la fel ca şi cele două Hidişele. (foto 8)

Sîntelecul (Szentelek) în anul 1770 beneficia de: vecinătatea târgului Oradea, de lemne de foc şi de construcţii, de apă pentru animale, de cârciumărit timp de trei luni de zile pe an, de posibilităţi de câştig în Promontoriul Orăzii, de arderea varului şi de faptul că nu da dijmă. La capitolul răutăţilor este trecut aspectul deluros al vetrei satului, îngustimea pământului şi sterilitatea lui. În consecinţă punând în balanţă bunătăţile şi răutăţile localitatea este inclusă în rândul celor de clasa a II-a.

În sfârşit satul Şumugiu (Somogyuszopa) avea: fânaş de bună calitate, deşi era supus inundaţiilor, se producea fân pentru îngrăşarea vitelor. Târgul din Oradea era la aproximativ o milă. Păşunea atât pentru vitele de jug, cât şi cele de lapte este suficientă. Existau lemne de construcţii şi de foc în propriul teritoriu. Se permitea ghindăritul după plata unui cent. Aveau livezi şi grădini. În Promontoriul Orăzii, aflat la două mile, oamenii aveau ocazia să câştige bani. La o distanţă de o jumătate de milă exista o bună moară domenială de apă (această moară este pomenită şi la beneficiile satului Mierlău ), dar în cazul satului Şumugiu ea este circumscrisă teritorial – se afla la o distanţă de o jumătate de milă. Cum distanţa între Şumugiu şi Oradea era de o milă, moara ar fi putut exista pe o rază de o jumătate de milă în jurul satului Şumugiu, poate în zona actualelor Băi, sau în zona Seleuş. Toate acestea erau trecute la „pozitiv”. La „negativ” erau enumerate: sterilitatea pământurilor şi folosirea lor într-un singur asolament, drept pentru care localitatea care era situată între dealuri a fost inclusă în clasa a II-a. (foto 9)

După trecerea în revistă a urbariilor localităţilor actualei comune Hidişelu de Sus, se impun cu necesitate câteva comentarii. Astfel se observă că toţi locuitorii de aici beneficiau de lemne de foc şi de construcţii, de păşune pentru vite, de apropierea lor de târgul Oradea, adăparea uşoară, de ghindărit, unele localităţi aveau livezi şi grădini, locuitorii satelor puteau cîştiga bani lucrând în Promotoriul Orăzii. Reţin menţionarea în apropierea localităţilor Mierlău şi Şumugiu a existenţei unei mori de apă. La Sîntelec este menţionat un meşteşug interesant: vărăritul (arderea varului), iar la Hidişelu de Sus iobagii sunt menţionaţi ca vânzători de var (dacă îl prelucrau sau îl luau gata prelucrat de la locuitorii din Sîntelec de care suntem siguri că îl prelucrau, acest lucru nu-l ştim).

Trebuie menţionat de asemenea că în anul întocmirii urbariilor pentru cele cinci sate (anul 1770), în afară de satul Sîntelec (care aparţinea plasei Oradea), celelalte locakităţi ale actualei comune Hidişelu de Sus, adică: Hidişelu de Sus, Hidişelu de Jos, Mierlău şi Şumugiu, aparţineau toate de plasa Salonta. Trebuie remarcat de asemenea faptul că trei din cele cinci localităţi ale comunei erau incluse în clasa I-a, celelalte două fiind incluse în clasa a II-a cu toate că peste tot se specifică calitatea proastă a pământurilor. Aceasta ne determină să credem că includerea în aceste clase s-a făcut şi pe baza unor documente anterioare care atestau hărnicia oamenilor şi bogăţiile acestor localităţi.

Pentru acel timp, conform reglementării, o sesie întreagă se compunea din 26 iugăre de pământ de arat, 8 – 12 iugăre de fânaţ (aceasta funcţie de calitatea lui), şi 1 iugăr în vatra satului. Mărimea iugărului de pământ arător era funcţie de productivitatea acestuia. Pentru pământul de slabă calitate iugărul era de 1300 stânjeni pătraţi, pentru cel de calitate medie de 1200 stânjeni pătraţi, iar pentru cel slab de 1100 stânjeni pătraţi.

Această diviziune a pământului va dăinui până la sfârşitul secolului al XIX-lea când este introdus în uzanţă iugărul cadastral. Conscrieri mai precise şi amănunţite ne-au rămas din anul 1778 doar pentru satele Şumugiu şi Mierlău suficiente credem noi pentru a face cititorului o imagine mai clară despre bogăţia acestor locuri. La data citată din Şumugiu se încasau următoarele: censul urbarial în valoare de 68 florini (deci existau tot atâtea case), 6 florini ca taxe pentru cele 3 cazane de fiert ţuica (remarcaţi vechimea ocupaţiei de unde şi specializarea din zilele noastre), taxa pentru 3 iugăre de livadă – 45 crăiţari, 14 florini era arenda cârciumăritului băuturilor domeniale.

Din nonă şi dijmă se percepeau anual: 28.1/2 metrete de Pratislava grâu mixt şi 51 metrete dacă era amestecat cu secară, ceea ce se ridica la 24 florini 33.1/2 crăiţari; 6.1/8 metrete de Bratislava ovăz a 25 crăiţari metreta în total 2 florini 33.1/8 crăiţari. Se percepea de asemenea 7/8 metrete de sămânţă de cânepă în valoare de 1 florin metreta totalizând deci 52.1/2 crăiţari. Erau luate 57.1/2 metrete de Bratislava porumb în ştiuleţi a 10 crăiţari metreta adică 9 florini şi 9/10 crăiţari. Cei 99 de snopi de cânepă a 1 crăiţar snopul valora 1 florin 39 crăiţari. Din răscumpărarea stupilor se percepeau 49.4/5 crăiţari, iar din 13 miei în natură a 30 crăiţari bucata totalizează 6 florini 30 crăiţari.

Din alte răscumpărări se obţin 2 florini şi 6.2/5 crăiţari. Erau răscumpăraţi 4 iezi a 18 crăiţari bucata obţinându-se un florin 12 crăiţari. Banii creştinătăţii se cifra la 9 florini 3/5 crăiţari şi erau obţinuţi de la iobagii care nu aveau produse în anul respectiv. În total din dijmă se obţinea un venit anual de 50 florini 45.29/45 crăiţari.

În localitate exista: pădure bună situată pe dealuri şi care era plină cu ghindă. Suprafaţa era aproximativ de o oră mare. Omul s-a obişnuit să taie aproximativ să taie aproximativ 150 stânjeni de lemne din pădurile înconjurătoare. Din ghindărit se obţine un venit de 70 florini 141.3/5 crăiţari, iar din lemne 48 crăiţari. Total general al veniturilor din localitate se ridicau la 464 florini 8 crăiţari. Această localitate era inclusă în clasa a II-a având teritoriul deluros şi cu coline, deci îşi menţine clasificarea. De la E la V, teritoriul este lung de o oră, ca lăţime este de o jumătate de oră. La E se învecinează cu posesiunile episcopale Mierlău şi Lăzăreni, la S cu posesiunea episcopală Gepiş, la V cu posesiunile episcopale Oşand şi Sititelec şi prediul capitular Babocea. La N se învecina cu posesiunea capitulară Şauaeu, şi cu cea episcopală Cordău.

Înainte de a trece la analiza din acelaşi punct de vedere a localităţii Mierlău, atragem atenţia asupra coroborărilor datelor care vor fi enumerate cu foto 3, care redă aspectul satului Mierlău la anul 1773. În mărime naturală harta fotografiată are dimensiunea a două coli ministeriale alăturate, harta fiind colorată. Satul era străbătut de două drumuri care se întretăiau perpendicular, satul fiind înconjurat de păduri. De – alungul drumului principal (pe direcţia E – V) erau aşezate casele în marea lor majoritate iar drumul secundar (pe direcţia N – S) doar o mică parte dintre case pe partea stângă a drumului principal.

În total sunt trecute 59 de case, biserica şi cimitirul. Ne pare rău că în dreptul vetrelor caselor nu a fost scris numele posesorului poate putem descoperi continuitatea aceleaşi familii pe aceiaşi vatră timp de 207 ani lucru care ar fi fost foarte interesant.

Trecând în revistă localitatea Mierlău în anul 1778 vom consemna conform documentelor că centrul urbarial se ridica la 57 florini, taxa cazanelor de ţuică era de 6 florini 48 crăiţari. Arenda băuturilor şi cârciumăritului domenial se cifra la 15 florini.

Daturile (obligaţia în natură) urbariale ale iobagilor constau din: 4.3/4 medii de unt topit valorând 1 florin 20.3/4 crăiţari, 9.1/2 claponi în valoare de 1 florin 25.1/2 crăiţari, 9.1/2 pui, adică 28.1/2 crăiţari şi 57 ouă valorând 14.1/4 crăiţari. În aceleaşi condiţii ca la Şumugiu era răscumpărat viţelul cu 11.1/4 crăiţari.

Din nonă (a noua parte din dijmă) a 10 –a parte erau date: 9 metrete de Bratislava de grâu mixt, adică 7 florini şi 39 crăiţari, 2 metrete de Bratislava de ovăz care în bani erau 50 crăiţari, 1.1/8 metrete seminţe de cânepă sau în bani 1 florin 7.1/2 crăiţari, 43.2/2 metrete de Bratislava porumb în ştiuleţi valorând 7 florini 11.1/4 crăiţari. Erau răscumpăraţi 88 snopi de cânepă cu 1 florin 28 crăiţari, iar stupii cu 59.1/5 crăiţari. Pentru cei 4 miei în natură se dădeau 2 florini iar pentru un ied 18 crăiţari. Banii creştinătăţii se cifrau la suma totală de 18 crăiţari.

În acest sat existau: păduri mari cu arbori şi cu ghindă, fagi, ulmi şi alte soiuri. Pădurea este de o oră şi jumătate de mare din care omul poate tăia anual fără să producă prejudicii 150 stânjeni de lemne de foc şi 6000 de pari. Din ghindărit se obţine un venit de 81 florini, iar din lemne şi pari 40 florini 30 crăiţari. Venitul total al posesiunii este evaluat la 422 florini 42 crăiţari.

Teritoriul acestei posesiuni este de clasa a III-a (deci din anul 1770 când este în clasa I-a Mierlăul coboară la clasa a III-a) în lungime la E – V de 2 ore, iar în lăţime N – S, de 1 oră. Vecinii: E – posesiunea premonstratenză Hidişelu de Jos, cu cea episcopală Calea Mare, la S cu posesiunea episcopală Lăzăreni, la V cu posesiunea episcopală Şumugiu, iar la N cu cea din Cordău (revedeţi foto 3).

Se impun tragerea unor concluzii pe marginea conscrierilor din anii 1770 şi 1778, pentru aceste două localităţi. Mai întâi am subliniat că primele conscrieri sunt foarte generale dând o serie de informaţii vagi despre localităţi. În cazul conscrierilor din 1778 cele două localităţi sunt foarte bine analizate, le sunt enumerate toate obligaţiile funcţie de productivitatea pământului şi de numărul locuitorilor (a contribuabililor). Faţă de anul 1770 în 1778 Mierlăul este trecut în rândul localităţilor de clasa a III-a, pe când localitatea Şumugiu îşi menţine clasificarea.

Din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea atrage atenţia o plângere adresată la 27 iunie 1783 autorităţilor deoarece deşi stăpânul de pământ începe să fie receptiv la transformările care se petrec în viaţa socială a ţărănimii se ajunge la această situaţie. Din anul 1777 ne-a rămas o listă ce cuprinde locuitorii din Hidişelu de Sus care au efectuat 233 şi ¾ zile de muncă manuală pentru comitat (ca lucrări publice).

Aceşti locuitori adresează plângerea de mai sus în care declară că:

1. După ce ni s-a dat urbariul acesta a fost respectat de domeniu doar un an. În al doilea an provizorul de atunci Simleţi Mihai a măsurat hotarele noastre silindu-ne atât în privinţa prestărilor de robotă cât şi a celorlalte daturi şi de atunci în felul acesta prestăm.

2. Nu se ia în considerare că drumul e greu sau nu, că e timp rău sau nu, ci iarnă, toamnă, vară sau primăvară trebuie să transportăm de 2 ori pe săptămână lemne.

3. La sfârşitul anului nu obişnuieşte să întocmească o listă, ne mână neîncetat la lucru şi sfârşitul anului ne găseşte totuşi cu restanţă.

4. Imediat după Sf. Maria interzice accesul în păduri unde se găsesc puţini stejari care produc ghindă şi dacă vreun animal intră acolo atât mare cât şi mic pentru fiecare animal paznicul domeniului ia câte un gros.

5. În timpul ghindăritului indiferent de câtă ghindă se produce porcii noştri n-au voie să intre acolo, ci doar după ce ghinda se consumă ni se aferă să arendăm dacă ne convine.

6. Păşunea pentru animalele noastre a fost arată în parte de către stăpân în toamna trecută şi însămânţată. Cealaltă parte o ară acuma în vederea însămânţării pe anul viitor.