Istoria locala - Primele atestari arheologice si documentare

Index articol
Istoria locala
Cuvant inainte
Cadrul geografic
Clima
Vegetatia si fauna
Primele atestari arheologice si documentare
Localitatile comunei in epoca feudala
daturile urbariale
Toate paginile

 

Localităţile comunei în epoca feudală

Situaţia social – politică

Datele documentare de care dispunem sunt extrem de puţine pentru a încerca o circumscriere a situaţiei economico – sociale a localităţii, până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Situaţia de nesiguranţă şi instabilitate în care s-a aflat aproape tot comitatul Bihor în secolul al XVII-lea, luptele duse pe teritoriul său, au adus mari prejudicii economice celor care îl locuiau. Referiri şi aprecieri corecte, privind comuna şi satele ei, locuitorii şi starea lor materială, categoriile sociale, raporturile feudale etc. se pot face începând doar cu secolul al XVIII-lea. Baza afirmaţiilor o vor constitui conscrierile urbariale, registrele de dijmă, jurnalele de robotă, rapoartele şi situaţiile centralizatoare şi alte genuri de acte întocmite de slujbaşii marelui domeniu episcopesc şi de autoritatea comitatens, interesate în recenzarea cu grijă a contribuabililor.

Orice unitate funciară feudală se împărţea în: „pământ moşieresc şi pământ ţărănesc”. Pământul ţărănesc era dat sub formă de lot ţăranilor care prin munca lor îl cultivau obţinând cele necesare traiului. Gospodăria ţărănească îl asigura pe ţăran cu mijloace de existenţă şi pe moşieri cu braţe de muncă.

Pământul de arat şi fânaţul era împărţit în cele două mari categorii: pământul ţărănesc, ce alcătuia sesiile iobăgeşti folosite de jeleri şi pământul alodial al stăpânului feudal . O sesie iobăgească în sensul ei larg, consta din: loc de casă şi grădină (în sat), pământul de arătură şi fânaţul (în câmp), la care se adaugă dreptul de proprietate comună a obştii săteşti asupra păşunilor, pădurilor, munţilor, terenurilor necultivate şi apelor. Stăpânul feudal avea ca unitate de bază impozabilă sesia care pentru iobag reprezenta principala sursă a existenţei sale. De ea se legau toate sarcinile iobăgeşti.

Demn de remarcat este faptul că iobagii deţineau sesia sau fracţiuni de sesie, ei nu erau proprietari absoluţi ai pământului sesional, ci asupra acestuia avea doar drept de folosinţă. Concluzia este că iobagul care în mod practic era proprietar ereditar de veacuri al pământului, în ultimă instanţă, deşi pare paradoxal, tocmai el este acela care este lipsit de proprietate.

Iobagul avea dreptul de a lăsa sesia moştenire urmaşilor. În cazul în care iobagul, decedat nu avea moştenitori direcţi (aşa cum prevede textul Urbariului din 1772 pentru comitatul Bihor) asupra sesiei avea dreptul numai stăpânii. Procedura era identică şi-n cazurile în care sesiile erau părăsite sau în cazul în care iobagul nu avea posibilitatea de a o lucra. Iobagii care nu dispuneau de animale de tracţiune, erau ameninţaţi cu luarea sesiilor. În acest sens este semnificativă o plângere a locuitorilor din Mierlău adresată vicecomitelui în privinţa abuzurilor din domeniul episcopesc cu ocazia transportului stânjenilor de lemne din pădurea Şumugiului în localitatea Oradea. Cu toate că nu aveau vite de jug, „şi nici părinţii noştri n-au avut” până în prezent nu am fost solicitaţi la munci cu vitele de jug deoarece noi nu suntem jeleri având puţin pământ urbarial şi nu avem vite”. În aceeaşi plângere locuitorii declară că şpanul din Nojorid a luat îmbrăcămintea de la doi locuitori (Pop Irimie şi Bungău Gheorghe). Ei cereau să nu fie siliţi la transportul lemnelor neavând vite declarând că: „în caz contrar suntem gata să ne părăsim pământul şi să ne ducem să locuim în altă parte sau conform legilor urbariale să plătim în bani muncile cu animalele”. Plângerea de mai sus era înregistrată la 26 iunie 1837 şi era semnată de 10 locuitori: Duma Iacob, Săutiuţ Onuţ, Bubbuţ Ignat, Cîmpan iuăn, Petricău Tilica, Gherdan Iosif, Pop Zaharia, Teng Vasile, Pop Irimie şi Bungău Gheorghe. Răspunsul autorităţilor n-a întârziat şi la 24 iulie 1837 provizorul Sanţa Gheorghe arată că plângerea locuitorilor din Mierlău nu are o bază legală deoarece ei înşişi recunosc că sunt urbarialişti cu pământuri intra şi extra vilane şi nu jeleri şi datorită acestei situaţii sunt obligaţi să ţină vite de jug. În privinţa răscumpărării robotei cu animalele, aceasta depidea de bunăvoinţa stăpânului de pământ şi-n acest scop va adresa cererea lor spre rezolvare. Plângerea de mai sus este doar unul din aspectele luptei de clasă dusă de cei săraci contra stăpânilor de pământuri.

În ce priveşte mărimea unei sesii iobăgeşti întregi, până la reglementarea urbarială din anii 1769 – 1772 în comitatul Bihor nu era stabilă nici stabilită. Perioadele anterioare înscriu în conscrierile respective mărind arbritare sesiile fiind: întregi, jumătate sau un sfert, fără a cunoaşte suprafaţa acestora. În urma nenumăratelor plângeri ale ţărănimii provocate de sporirea sarcinilor urbariale şi de abuzurile stăpânului, Curtea Imperială din Viena a iniţiat un şir de reglementări urbariale între care se înscrie şi reglementarea urbarială din Bihor din anii 1769 – 1772.

Lucrările în vederea reglementării s-au început în urma intimatului Consiliului Locotenţial din aprilie 1769 care cuprindea instrucţiuni concrete în acest sens. Au fost întocmite mai întâi pe localităţi conscrierile tuturor supuşilor suprafaţa de pământ pe care o deţineau şi s-au efectuat cercetările în baza celor nouă întrebări referitoare la raporturile feudale, la obligaţii, la calitatea pământului, precum şi la avantaje sau neajunsuri ale locului. Conscriptorii urbariali au întocmit apoi clasificatorul celor 464 de localităţi, încadrându-le pe fiecare în una din cele patru clase prestabilite funcţie de avantaje sau neajunsurile care au fost constatate.

Trecând la analiza situaţiilor localităţilor din comuna Hidişelu de Sus să începem cu satul care dă numele comunei. În anul 1770 când s-a întocmit urbariul, localitatea Harangmezo avea trecute la capitolul avantaje: jumătate din pământurile arabile sunt de calitate mediocră şi produc grâu curat, fânaţul este de bună calitate şi producător de fân, târgul din Oradea era în vecinătate, adăparea vitelor este uşoară, au lemne de foc şi de construcţii, pot practica ghindăritul (puteau culege ghindă din păduri pentru a-şi îngrăşa porcii), au livezi şi grădini pentru necesităţile iobagilor.

Împreună cu iobagii din localitatea vecină Betfia, iobagii de aici vin la Oradea cu var. Această menţiune este prima care are în vedere un meşteşug al locuitorilor din acest sat.

La capitolul răutăţi (male ficia) sunt trecute următoarele: jumătate din pământul arabil necesită îngrăşare din cauza îngustimii terenului, iobagii sunt obligaţi să-şi mâne vitele în fânaţ (prin teren urbariul se referea la păşune) şi că iobagii nu pot arenda prediul Vodas (Domeniul Vânătoresc), ei nu pot să întreţină vaci cu lapte. De asemenea localitatea nu poseda moară. În baza acestor considerente localitatea Hidişelu de Sus a fost încadrată în clasa I.

Hidişelu de Jos (Almamezo) în acelaşi an – 1770 – beneficia de următoarele: pământurile arabile sunt într-un singur asolament de o calitate mediocră, fânaţul produce un fân de calitate bună, târgul Orăzii este în apropiere, adăparea vitelor este bună, au lemne de construcţii şi de foc în teritoriul propriu, beneficiază de ghindărit, există livezi şi grădini pentru necesităţile iobagilor. În vederea câştigului se duc în Promontoriul Orăzii (actualul Dealul Viilor); neajunsurile sunt identice cu cele enumerate anterior la Hidişelu de Sus, drept urmare localitatea analizată este inclusă în rândul celor de clasa I –a.

Mierlăul (Nyarlo) beneficia de: fânaţ de bună calitate, lemne de foc şi de construcţii atât în teritoriul propriu, cât şi în cel vecin. Când este ghindă, se permite ghindăritul. Au livezi şi grădini pentru necesităţile colonilor (iobagilor) şi posibilităţi de câştig la promontoriul Orăzii aflat la o distanţă de două mile. De asemenea menţionează pentru acel an, 1770, existenţa unei mori de apă în apropiere (afirmaţia este foarte interesantă, rămâne de văzut unde anume putea fi situată moara respectivă). Se beneficia de cârciumărit timp de 3 luni de zile pe an. În prediile vecine în schimbul plăţii nonei puteau să semene. Neajunsurile Mierlăului constau din faptul că pământul arabil era steril şi era folosit într-un singur asolament. Drumul la târgul din Oradea – aflat la o distanţă de 2 mile – este incomod, de asemenea păşunea este îngustă.

Beneficiind de aceste avantaje şi dezavantaje localitatea Mierlău a fost inclusă în rândul localităţilor de clasa I-a, la fel ca şi cele două Hidişele. (foto 8)

Sîntelecul (Szentelek) în anul 1770 beneficia de: vecinătatea târgului Oradea, de lemne de foc şi de construcţii, de apă pentru animale, de cârciumărit timp de trei luni de zile pe an, de posibilităţi de câştig în Promontoriul Orăzii, de arderea varului şi de faptul că nu da dijmă. La capitolul răutăţilor este trecut aspectul deluros al vetrei satului, îngustimea pământului şi sterilitatea lui. În consecinţă punând în balanţă bunătăţile şi răutăţile localitatea este inclusă în rândul celor de clasa a II-a.

În sfârşit satul Şumugiu (Somogyuszopa) avea: fânaş de bună calitate, deşi era supus inundaţiilor, se producea fân pentru îngrăşarea vitelor. Târgul din Oradea era la aproximativ o milă. Păşunea atât pentru vitele de jug, cât şi cele de lapte este suficientă. Existau lemne de construcţii şi de foc în propriul teritoriu. Se permitea ghindăritul după plata unui cent. Aveau livezi şi grădini. În Promontoriul Orăzii, aflat la două mile, oamenii aveau ocazia să câştige bani. La o distanţă de o jumătate de milă exista o bună moară domenială de apă (această moară este pomenită şi la beneficiile satului Mierlău ), dar în cazul satului Şumugiu ea este circumscrisă teritorial – se afla la o distanţă de o jumătate de milă. Cum distanţa între Şumugiu şi Oradea era de o milă, moara ar fi putut exista pe o rază de o jumătate de milă în jurul satului Şumugiu, poate în zona actualelor Băi, sau în zona Seleuş. Toate acestea erau trecute la „pozitiv”. La „negativ” erau enumerate: sterilitatea pământurilor şi folosirea lor într-un singur asolament, drept pentru care localitatea care era situată între dealuri a fost inclusă în clasa a II-a. (foto 9)

După trecerea în revistă a urbariilor localităţilor actualei comune Hidişelu de Sus, se impun cu necesitate câteva comentarii. Astfel se observă că toţi locuitorii de aici beneficiau de lemne de foc şi de construcţii, de păşune pentru vite, de apropierea lor de târgul Oradea, adăparea uşoară, de ghindărit, unele localităţi aveau livezi şi grădini, locuitorii satelor puteau cîştiga bani lucrând în Promotoriul Orăzii. Reţin menţionarea în apropierea localităţilor Mierlău şi Şumugiu a existenţei unei mori de apă. La Sîntelec este menţionat un meşteşug interesant: vărăritul (arderea varului), iar la Hidişelu de Sus iobagii sunt menţionaţi ca vânzători de var (dacă îl prelucrau sau îl luau gata prelucrat de la locuitorii din Sîntelec de care suntem siguri că îl prelucrau, acest lucru nu-l ştim).

Trebuie menţionat de asemenea că în anul întocmirii urbariilor pentru cele cinci sate (anul 1770), în afară de satul Sîntelec (care aparţinea plasei Oradea), celelalte locakităţi ale actualei comune Hidişelu de Sus, adică: Hidişelu de Sus, Hidişelu de Jos, Mierlău şi Şumugiu, aparţineau toate de plasa Salonta. Trebuie remarcat de asemenea faptul că trei din cele cinci localităţi ale comunei erau incluse în clasa I-a, celelalte două fiind incluse în clasa a II-a cu toate că peste tot se specifică calitatea proastă a pământurilor. Aceasta ne determină să credem că includerea în aceste clase s-a făcut şi pe baza unor documente anterioare care atestau hărnicia oamenilor şi bogăţiile acestor localităţi.

Pentru acel timp, conform reglementării, o sesie întreagă se compunea din 26 iugăre de pământ de arat, 8 – 12 iugăre de fânaţ (aceasta funcţie de calitatea lui), şi 1 iugăr în vatra satului. Mărimea iugărului de pământ arător era funcţie de productivitatea acestuia. Pentru pământul de slabă calitate iugărul era de 1300 stânjeni pătraţi, pentru cel de calitate medie de 1200 stânjeni pătraţi, iar pentru cel slab de 1100 stânjeni pătraţi.

Această diviziune a pământului va dăinui până la sfârşitul secolului al XIX-lea când este introdus în uzanţă iugărul cadastral. Conscrieri mai precise şi amănunţite ne-au rămas din anul 1778 doar pentru satele Şumugiu şi Mierlău suficiente credem noi pentru a face cititorului o imagine mai clară despre bogăţia acestor locuri. La data citată din Şumugiu se încasau următoarele: censul urbarial în valoare de 68 florini (deci existau tot atâtea case), 6 florini ca taxe pentru cele 3 cazane de fiert ţuica (remarcaţi vechimea ocupaţiei de unde şi specializarea din zilele noastre), taxa pentru 3 iugăre de livadă – 45 crăiţari, 14 florini era arenda cârciumăritului băuturilor domeniale.

 

 



METEO
Utilizatori Online
Avem 2 vizitatori online